Ţara mea…

Îmi iubesc ţara? La întrebarea aceasta, voi răspunde simplu “Da”. Dar cu cât sunt întrebată mai mult, cu atât mă întreb dacă îmi iubesc ţara. Dacă chiar îmi iubesc ţara de ce mintea mea e invadată de gânduri de plecare? De ce mă simt ca şi cum aş vrea să fug? De ce sunt speriată că nu mai există speranţă? De ce, de ce nu fac nimic în acest sens?

Dacă chiar îmi iubesc ţara, de ce mă gândesc la Ziua Naţională mai mult ca la o vacanţă decât ceea ce reprezintă? Si mă întreb din nou…îmi iubesc ţara?

A-ţi iubi ţara (se numeşte patriotism) este universal acceptat ca fiind o virtute, dar de ce? Ce este o “ţară” pe care să o iubeşti? Este o ţară acelaşi lucru cu guvernul ei? Suspectez că foarte mulţi dintre cei care îşi mărturisesc iubirea pentru ţară nu vorbesc despre guvernul ţării respective (cred că iubirea de ţară este invers proporţională cu părerea pe care oamenii o au despre guverne). Este o ţară acelaşi lucru cu entitatea geografică care îi poartă numele? Cumva nu prea cred. Este o ţară acelaşi lucru cu oamenii care o locuiesc? Nu ştiu pe nimeni care să creadă că toţi locuitorii României sunt vrednici de iubirea lor. Aşa că, ce este această “ţară” pe care se presupune să o iubesc? Nu sunt sigură, dar suspectez ca este o idee sau un ideal al unei ţări mai degrabă decât o entitate geopolitică. Dar, desigur, nu toţi vor fi de acord cu ceea ce ar trebui să fie o idee sau un ideal. La urma urmei, de aceea avem atât de multe partide politice. Si mă întreb iar “Îmi iubesc ţara?” Pentru mine iubirea de ţară înseamnă iubirea faţă de celălalt, iubirea pentru un loc sub soare unde toţi oamenii sunt percepuţi şi înţeleşi ca fiind egali, iar valorile şi demnitatea lor sunt protejate şi respectate de către toţi indivizii, instituţiile şi politicile publice astfel încât nevoile umane de bază ale tuturor sunt îndeplinite, un loc în care fiecare om are posibilitatea de a se dezvolta şi exprima darurile cu care a fost înzestrat.
 Dacă această iubire a mea faţă de ţara mea se apropie de un ideal, atunci, da, iubesc un ideal.
La mulţi ani, România!
M.

Scrisoare de amor...

Iubitule,

Iţi mai aminteşti cina pe care am luat-o atunci, în piscina verde a hotelului Bonne-Espérance, când tu ai comandat salată de păpădii iar eu Croque Monsieur cu inimă amară? Ţin minte că am băut 2 sticle de pastis şi apă chioară şi ne-am ameţit. Te irita meniul că era ca o poveste fără sfârşit iar ţie îţi plăceau sfârşiturile, vorbeai franceză întortocheată cu portugheză, îmi zâmbeai ca un italian şi mă mângâiai din priviri ca un toreador. 

Mi-ai pomenit de colecţia ta de reviste Rahan şi m-ai întrebat dacă am fost iubita lui Macron. Ah, şi dacă ştiu să bat la maşină. M-ai fermecat spunându-mi că ai o grădină cu floarea lunii într-un sat din Chile, că îţi place doar  luna şi de aceea ne vom putea iubi doar sub clar de lună…Puf… Ştiu că zâmbetul meu spunea “da”, iar al tău “iubita mea”.

A ta,

M.

Frunze de noiembrie...

Ascultă. .. Cu sunet uscat slab, ca trepte de trecere a fantomelor,frunzele, înghețate, se sparg din copaci şi cad. Zboară sălbatic până când aproape că ating cerul. Răsucindu-se, făcând piruete în aer până când toţi copacii îşi îndreaptă privirile spre ele, înţepeniţi şi goi. Totuşi, este ceva plăcut în cădere – întotdeauna frunzele se trezesc înainte să cadă, ştii, ca în visele urâte din copilărie. Ele, frunzele, continuă să danseze, un dans ciudat, chiar dacă e frig şi întuneric. Ele dansează pe acordurile line ale vântului, sub privirile lunii, fiecare ca o pasăre mică, maro. Se spune că este luna morţii, dar eu nu am văzut niciodată atât de multă frumuseţe care atârnă de ramurile copacilor, pictată în mii de nuanţe de roşu,

galben şi maro.

 Sursa: arhiva personala

Dar obosesc şi ele, frunzele, chiar dacă vântul din nord le cheamă, chiar dacă trebuie să se învârtă, să se rotească, dansul lor se sfârşeşte, fără aplauze, fără lumină. Cad pe pământ atât de tăcute, ca un covor bogat dar rar, sub copaci, fără nicio grijă. Mulţumite că pot să doarmă. Si-au terminat treaba. Obosite, cad pe pământ să aştepte, ca şi copiii, zăpada.

M.

Mizerie...

Câteodată am impresia că “jegul” este o componentă a ADN-ului uman. Si aici nu mă refer la “calitatea” îndoielnică a unor colegi de existenţă, deşi mă îndoiesc de “calitatea” umană a celor care provoacă acest dezastru. Mă refer la mizeria pe care o lăsăm în urma noastră. Peste tot. Mai ales în spaţiul public pentru că, de, spaţiul public este un loc comun şi de ce să mă îngrijorez eu când există alţi proşti care să-şi facă griji? E, aşa, un aer trist şi dezolant cu privire la ceea ce se întâmplă în jur. Coşuri de gunoi pline ochi, tomberoane care colcăie de jeguri aruncate unele peste altele, mizerii pur şi simplu aruncate ostentativ lângă coşurile de gunoi, sticle de plastic, doze de suc, pungi din plastic, mult plastic peste tot. Oameni jegoşi care încă nu ştiu sau, pur şi simplu, refuză să selecteze gunoiul pe care ei înşişi îl produc. Jegoşi care refuză să folosească pungile de gunoi, cărora nu le pasă de mediul în care trăiesc, cărora nu le pasă de mediul în care vor trăi copiii şi nepoţii lor. Care, la rândul lor, având exemplul patern şi matern, procedează la fel. Asta mă duce cu gândul la şcoala altfel, săptămâna fatidică din fiecare an, când, din lipsă de activităţi “altfel”, lipsă de inspiraţie, copiii comandă pizza în clasă, stau pe telefoane, merg la mall sau fac vreo 100 de ore de mate şi română. Eu i-aş duce într-o plimbare pe Malul Crişului, în vreun parc sau în Băile Felix şi aş organiza un concurs intitulat “Surprinde mizeria în 100 de poze fără photoshop”. Premiul: o excursie scurtă cu părinţii în zonele respective, echipaţi cu mănuşi din plastic, saci de gunoi, timp de 15 minute. Nu mai mult. 15 minute. 

 Sursa: arhiva personala

Aşa aş îmbina mai multe treburi: joaca pe telefon, obsesia pentru poze cu, trist dar adevărat, imaginile deplorabile din jur şi un minim de spirit civic, educaţie şi respect pentru acest pământ. Pentru că material există în abundenţă. In toate pozele pe care le-am văzut lebedele de pe Criş sunt albe. Dar ele nu sunt albe. Penajul lor este galben de la mizeria în care trăiesc, obiectele din plastic printre care înoată, apa neagră care colcăie de jeg. E trist, atât de trist.

Pentru că toată lumea se pricepe, din scutece până în sicriu, aş putea să întreb şi eu ceva? Poate primesc un răspuns. De ce nu există legi mai aspre cu privire la protejarea mediului înconjurător? De ce există atât de mulţi absolvenţi ai Facultăţii de Protecţie a Mediului iar mediul înconjurător arată jalnic? Ce păzesc aceşti absolvenţi? Unde dispar aceşti absolvenţi? Sau doar frecventează această facultate de dragul unei hârtii pe care scrie Diplomă? Un copac măcelărit degeaba! De ce nu există mai multe proiecte, organizate în colaborare cu şcolile, de conştientizare a importanţei protejării mediului înconjurător? De ce nu se organizează excursii în Băile Felix în cadrul săptămânii şcoala altfel, ci doar la Barcelona, Paris sau Viena, cu o oprire obligatorie în Parndorf? De ce nu sunt pedepsiţi aspru cei care aruncă mizerii  pe stradă, în apă, vandalizează coşurile de gunoi, mănâncă şi aruncă ambalajul pe scări, lângă coşul de gunoi? De ce oamenii nu conştientizează că nu ar trebui să trăiască în această mizerie colectivă? De ce oamenilor nu le pasă de acest pământ prea generos, prea hăituit, prea chinuit, prea exploatat, prea batjocorit, prea umilit, prea amărât? Va veni o vreme când va fi prea târziu.

M.

P.S. Stiu că în şcolile din România profesorii nu au voie să scoată copiii din “mediul” lor “familiar”, dar  eu cred că a fi copil înseamnă să ai genunchii juliţi, obrajii roşii pentru că ai alergat şi nu degete tocite de la butonat sau buze fripte de la mestecat chicken wings şi chips. Dar ce ştiu eu? “I’m just a dreamer” (Ozzy Osbourne)