Blogger Widgets

marți, 27 iunie 2017

J’aurais voulu être une vraie Française…



Dragelor, hai să vă povestesc despre franţuzoaice. Chiar îmi plac franţuzoaicele. Au ele ceva aşa special, diferit de restul frumuseţilor. Mai ales de restul frumuseţilor autohtone. In primul rând, franţuzoaicele iubesc bărbaţii. În Franța nu e niciun război între sexe. Francezii şi franţuzoiacele pur si simplu îşi doresc să fie împreună. Se bucură de compania celuilalt. Se războiesc. Discută. Flirtează. O franţuzoaică îţi va spune că un bărbat nu este o femeie.  El nu poate gândi ca tine. El nu poate “procesa” treburile ca tine. Aşa că nu ar trebui să încerci să îl transformi în ceea ce doreşti tu. Si să nu ai nicio aşteptare că el s-ar comporta la fel ca tine. De ce te-ai mai da peste cap  când există “finesse”? De ce te-ai mai da cu capul de pereţi să schimbi comportamentul partenerului când acest exerciţiu inutil provoacă doar stres?
Franţuzoaicelor le place să flirteze. Flirtul nu este ceva extraordinar în Franţa. Este, pur si simplu, esenţa societăţii franceze. Tinerele flirtează. Femeile în vârstă flirtează. Feministele flirtează. Ele ştiu să flirteze. Ale noastre habar nu au ce înseamnă flirt. Ele nu flirtează. Ele atacă, provoacă carnal, ieftin şi cu prost gust.
Franţuzoaicele sunt sexy. Stiu. Româncele sunt cele mai şi cele mai şi cele mai. Dar franţuzoaicele sunt sexy. Dacă înţelegi ce înseamnă sexy. Se ştie că o treime dintre franţuzoaice poartă lenjerie sexy pentru partenerii lor. La noi, majoritatea poartă chestii “sexy” pentru toată strada. Pe franţuzoaice trebuie să ştii să le cucereşti. La noi nu trebuie să depui eforturi prea mari pentru că mesajul este “suie-te pe mine”. Franţuzoaicele nu poartă push-up, ci dantelă. Ale noastre poartă numai “up”, deşi sunt mari maestre“down”, pantaloni scurţi din denim şi “iegări”, tocuri la 40 de grade pe piatră cubică şi vreo replică pe mână. Dar înţeleg. Ale noastre sunt mai mult EL EI, IU ES EI.Franţuzoaicele ştiu  ce înseamnă limită personală. Există o dorinţă, tres française, de a contempla sau accepta o experienţă care nu duce neapărat undeva, dar care este totuşi o parte esenţială şi necesară a iubirii, sexului şi de a fi uman.  Dacă nu ai văzut-o încă pe Catherine Deneuve în Belle dejour, îţi recomand o google-leală rapidă. Joacă rolul unei casnice frigide care decide să îşi petreacă după amiezile ca prostituată. Nu roşi şi nu mă judeca! Uită-te la film şi vei înţelege ce înseamnă cu adevărat sexy.
                                                                     Catherine Deneuve in Belle de jour

 

Franţuzoaicele urăsc regulile. In Franţa, regulile care se respectă sunt nescrise. Cele pe care le înveţi trâind într-o societate în care protocolul este susţinut de tradiţie. Noi nu avem protocol, dar avem tradiţie. În orice domeniu.
Franţuzoaicelor le place să trăiască. Sunt nişte “senzuale” profesioniste. Ele înţeleg că universul nu explodează fără atenţia lor constantă aşa că se bucură de viaţă. Ale noastre îşi doresc cu ardoare să fie în centrul atenţiei, te agresează vizual, se cred buricul pământului şi de prea multe ori sunt mai bărbate decât bărbaţii. Franţuzoaicele nu cinează cu telefoanele pe masă. Stiu să facă conversaţie. Cunosc lucrurile esenţiale: mâncarea bună, vinul minunat, întâlnirile fabuloase şi surprinzătoare. De aceea, totul este mai sexy în Franţa. Franţuzoaicele ştiu că viaţa înseamnă, de fapt, să te bucuri de plăcerile esenţiale.
Totul se rezumă la atitudine. Si la stil. Stilul este mai mult despre felul în care mixezi hainele, cum îţi deschizi poşeta, cum stai picor peste picior, mici lucruri care fac diferenţa. La franţuzoaice mai întâi vezi femeia şi doar apoi hainele. Si nu vei vedea etichetele şi brandurile. Fraţuzoaicelor le place să joace cartea intelectuală. Nu le place afişajul vulgar şi desuet.Senzualitatea lor vine din felul în care se mişcă şi vorbesc. Si le place să fie surprinse. Dar cel mai mult îmi place că stilul franţuzoaicelor are un fel de aroganţă. Franţuzoaicele au un mare respect faţă de ele. Ele ştiu ceea ce doresc să poarte, ignorând de multe ori tendinţele. Franţuzoaicele îmbrăcate în negru cu acel “mda, sunt sexy, dar am creier” este cea mai senzuală declaraţie de iubire faţă de propria persoană.
Voilà!
Bises!
M.

joi, 22 iunie 2017

Nu îl părăsi…



Atunci când te-ai hotărât să adopţi sau să îţi cumperi un animăluţ de companie, ar fi trebuit să te gândeşti că în momentul acela tu ţi-ai luat un angajament. Faţă de animăluţ şi faţă de tine, ca om. Nu ar fi trebuit să îţi satisfaci doar nevoia egoistă de a avea un companion blănos şi nu numai, ci ar fi trebuit să te gândeşti că de acum încolo îţi asumi responsabilitatea faţă de o fiinţă vulnerabilă care va deveni parte din viaţa ta. Atunci când adopţi un animăluţ trebuie să te gândeşti că nu e un “obiect” pe care l-ai adăugat celorlalte “obiecte” pe care le posezi. Acest animăluţ care respiră, trăieşte şi te iubeşte atât de mult devine un membru al familiei. 


Aaaa, că între timp, găseşti cele mai nenorocite motive pentru care ai abandona acest sufleţel, mă face să îţi doresc să fii şi tu abandonat, aşa, pentru o noapte, într-o cuşcă rece, în întuneric şi să te trezeşti deodată singur pe lume, fără nimeni care să te mângâie, să te hrănească, să îţi zâmbească. Deodată ai senzaţia că animăluţul a devenit prea mare şi nu mai poţi avea grijă de el? Dar când l-ai achiziţionat, nu ai ştiut cât va creşte? Acum, că s-a îmbolnăvit, ţi se rupe inima, dar mai ales buzunarul, să plăteşti tratamentul (care, recunosc, de multe ori nu este ieftin) şi cea mai bună decizie este să îl abandonezi, adică să îl condamni la moarte? Acum te-ai trezit că animăluţul nu mai este drăguţ? Hmmm…Adică era “drăguţ” doar să îi faci poze postate pe Instagram sau Facebook? Deodată ţi se pare un efort prea mare să ai grijă de “bestie”, a îmbătrânit iar tu vrei să fii înconjurat doar de tinereţe şi voie bună. Te-ai uitat vreodată în ochii unui animăluţ care nu mai poate alerga la fel cum o făcea acum câţiva ani, care nu mai vede la fel de bine, care are boticul alb de bătrâneţe? Te-ai uitat? Stii, animăluţul acela te iubeşte mai mult decât orice pe lumea aceasta. Tu eşti singura fiinţă importantă pentru el şi încearcă să te mulţumească şi să te facă fericit aşa cum poate acum, mai încet, mai blând, mai înţelept. Nu îţi abandona animăluţul! Nu îl părăsi! El nu te-ar părăsi niciodată! Uită-te în ochişorii lui înainte să pleci şi vei vedea tristeţea şi singurătatea!Gândeşte-te de zece ori înainte să cumperi sau să adopţi! Iubeşte-l la fel cum te iubeşte el! Fii bun! Fii generos! FII OM!


M.

joi, 15 iunie 2017

Studium studiorum....



Ce înseamnă să fii student? Ce crezi?

Dacă mă întrebi pe mine, înseamnă să ştii să alegi ce vrei să faci în viaţă, să te cunoşti şi să nu te gândeşti că trebuie să alegi doar ceva care, crezi tu, îţi va aduce o găleată de bani. Inseamnă să faci ceva cu pasiune, să pui suflet, să te implici, să înveţi şi să îţi asumi un statut. Pentru 3 ani sau 4 ani. Pentru că în acest timp statutul tău este cel de student, nu fecioru’ lu’ tata, conducător de nu ştiu ce bolid răpciugos sau mai ştiu eu ce.

Am văzut o grămadă de postări în ultima vreme ale unor persoane fericite care au terminat diferite facultăţi, postări cu lucrări de diplomă sau statusuri gen “feeling confident”. Excelent! Felicitări! Dar mulţi dintre voi nu prea aţi “gustat” viaţa de student, nu aţi ştiut ce înseamnă să fii student si nici nu aţi respectat acest statut. Tocmai statutul vostru.

Nu voi fi de acord niciodată (şi puteţi să îmi reproşaţi că sunt de modă veche) să te plângi mereu de condiţiile care ţi se oferă şi de profi când tu nu ştii să stai pe scaun, nu saluţi şi te trânteşti pe primul scaun, leneş şi cu mâinile inerte atârnându-ţi în poală ca nişte păsări obosite. Când nu ai creion, pix sau hârtie şi ai venit doar să mai vezi ce e pe aici.

O mulţime de studenţi nu prea ştiu ce înseamnă să fii student, deşi au acest statut (pe lângă multe altele), oameni care nu cârâie un “bună ziua”, care intră şi se trântesc pe primul scaun pe care se leagănă ca nişte babe adormite şi scofâlcite, cu mâna odihnindu-se leneşă pe telefon, care se îmbracă ca la birt (a se înţelege birturile cele mai “trendy” din urbe) sau se pregătesc să presteze un dans lasciv la bară, care au nişte maşini “mortale”, dar fură robineţii din baie, care stau doar pe telefon, până în anul 3 făcând muşchi serioşi la degeţele, în timp ce creieraşul lor, şi aşa mic, a devenit atât de plat ca o pârtie îngheţată, care copiază şi după aceea se laudă în stânga şi dreapta cât sunt de deştepţi, care nu ştiu să scoată două vorbe pe guriţă, care nu sunt pasionaţi de nimic şi au ales facultatea că mămica şi tăticu’, care cad pe spate în faţa studenţilor străini (şi ei oameni, la urma urmei, într-o ţară ieftină în comparaţie cu ţara lor de baştină), care se închină în faţa unor statuturi îndoielnice, care îşi aleg drept modele nişte ciurucuri, chair unii profesori care nu au ce căuta pe la şcoală, care nu vorbesc nicio limbă străină, care miros a transpiraţie, care sunt membri de partid neştiind, totuşi, să facă diferenţa între cele două (student vs. membru de partid) şi încercând să impresioneze diverşi impresionabili uşor de impresionat, care nu îşi cunosc drepturile şi semnează tot, fără să citească (cititul nu se numără printre îndeletniciri), care, într-un final, termină facultatea şi nu îşi încap în piele de mândrie că acum sunt absolvenţi şi au statut de “feeling confident”. Yeey! Vino să-i cunoşti!


Dar ce înseamnă să fii profesor? La un moment dat, o colegă mi-a spus că profesorii/cadrele didactice sunt nişte persoane speciale, care au un statut special etc. Pas! Profesorii sunt şi ei nişte oameni, la urma urmei, iar statutul de profesor, din păcate, a devenit aşa o chestiuţă cam prea pompoasă. La fel ca doctorii, avocaţii sau popii. Cum am spus, profesorii sunt şi ei nişte oameni, cu păcate sau fără păcate, oameni care fac compromisuri, înnebuniţi după statut şi aprecieri, care acceptă, de multe ori, comportamente aberante ale unor studenţi nestudenţi, care se plictisesc într-un sistem de neînţeles pentru nimeni, care se înconjoară de tot felul de oameni şi mai disperaţi după statut, care consideră că şcoala nu e stresantă, care doresc să fie cool într-un univers plictisitor de fad şi sec, care uită pentru ce s-au făcut profesori, care nu mai au pretenţii pentru că astfel vor fi evaluaţi foarte bine de către nişte studenţi care nu ştiu să folosească cratimele, care schimbă taberele în funcţie de culoare şi savoare, care doresc să impresioneze “oamenii simpli” prin aroganţă şi fandoseală. Si chiar reuşesc. De fapt, când aude lumea că lucrezi la universitate, devii mai interesant, mai OK, mai şmecher, mai altfel. Pentru că aşa e la noi…profesorii, doctorii, avocaţii şi popii. Cele mai bune partide! Mda…maşini, bani, vacanţe, apartamente. Tot ce îmi doresc este să fac un mariaj fabulos cu un profesor, un doctor, un avocat sau un popă. Chiar mi-ar place să mi se spună… doamna preoteasă cu stiletto!

Vă îmbrăţişez duios.

M.

luni, 12 iunie 2017

Învaţă să spui NU…



Cred că, la un moment dat, trebuie să înveţi să spui NU! Trebuie să înveţi să spui NU fără să te simţi vinovat. Să nu crezi că “îndatorirea” sau “obligaţia” sau cum vrei tu să o numeşti este ceea ce aşteaptă oamenii de la tine. Deloc. Indatorirea sau obligaţia sunt nişte “datorii” pe care ţi le “datorezi” ţie pentru a îndeplini anumite “obligaţii” pe care ţi le-ai asumat în mod voluntar. Să spui NU nu este un semn de egoism. Inseamnă respect pentru propria persoană, respect pentru tine. Să spui NU nu înseamnă că eşti nesimţit, egoist şi rău, ci pur şi simplu ajungi să cerni ceea ce trebuie să faci pentru că aşa vrei tu şi nu ceea ce aşteaptă alţii de la tine. Bineînţeles, şi tu eşti vinovat de înteaga situaţie. I-ai obişnuit pe toţi cu DA, iar acum când te-ai trezit să spui NU ai parte de priviri surprinse sau încruntate. Ei bine, le va trece. Oricum, nu e sănătos şi nici estetic să fie surprinşi sau încruntaţi pentru că vor face riduri înainte de vreme. Si cine vrea riduri?   


Sigur te gândeşti că spunând DA este cea mai uşoară modalitate de a te face plăcut, poate ţi se pare chiar obligatoriu să spui DA. DA se furişează din gura ta înainte să îl poţi opri chiar dacă în tine urlă NU. Si uite, aşa, ajungi să spui iar DA. Social vorbind, spui DA pentru că nu vrei să îi dezamăgeşti pe cei din jur şi pentru că, de multe ori, te simţi prins în capacană. Spui DA pentru că de cele mai multe ori e mai uşor decât să spui NU şi îţi e mai uşor ţie să ai de-a face cu sentimentele tale negative decât cu comentarii răutăcioase, priviri care judecă şi posibile bârfe. E OK să spui NU. Sunt multe motive pentru care ar trebui să spui NU şi la fel de multe motive pentru care nu spui NU, în cele din urmă ajungând să suferi. Stii, câteodată cei mici sunt mai deştepţi decât tine. Cei mici spun NU cu o nonşalanţă cruntă pentru că ei tocmai au învăţat că un asemenea lucru este posibil. Să spună NU. Poate fi considerată aroganţă sau nepăsare, dar e chiar atât de rău să fii şi tu nepăsător o dată? Trebuie să înveţi că, la fel ca o piesă dintr-un puzzle, tu eşti o parte vitală în mediul din jurul tău – nu ar fi complet fără tine. Ideea e că, indiferent cine eşti, prezenţa ta în mediul social este importantă. Deciziile pe care tu le iei au efect asupra mediului respectiv. Inseamnă că tu îţi datorezi ţie şi celor din jurul tău să iei decizii oneste, chiar dacă ei s-ar putea să privească altfel lucrurile. Tu şi numai tu ai dreptul să stabileşti care îţi sunt limitele. La urma urmei, şi prietenii tăi o fac şi lumea îi place. De fapt, să fii un pic agresiv cu privire la ceea ce NU vrei să faci nu te va transforma într-o persoană urâtă sau dispreţuită. Eu cred că vei fi dispreţuit doar atunci când îi vei trata pe cei din jurul tău ca fiindu-ţi inferiori. Să spui NU  nu înseamnă că tu eşti superior. Inseamnă respect reciproc.
M.

joi, 8 iunie 2017

Să crezi în tine…



Ok. Sună ca o postare pe Instagram. Dar cred că, în ciuda unei aparente înfumurări, este cheia unei vieţi mai fericite. Când am început să scriu, eram destul de neîncrezătoare în mine şi în ceea ce pot să fac. Nu prea credeam că va ieşi ceva din acest lucru şi îmi păsa prea mult de ceea ce vor crede oamenii despre mine. Apoi, locul meu de muncă, acest univers academic cam încuiat de felul lui, de multe ori,  nu prea îmi permitea şi încă nu îmi permite anumite, hai să le numesc, “derapaje”. Intre timp, m-am obişnuit cu tot felul de comentarii, drăguţe, mai puţin drăguţe, răutăcioase chiar, dar mi-am dat seama că oamenii sunt atât de diferiţi. Dar eu cred cu tărie că tocmai acesta este lucrul care ne face atrăgători. Diferenţele dintre noi.  Iar puterea de a accepta că nu suntem la fel, că gândim diferit şi avem opinii atât de diferite despre diverse lucruri este cea mai grea încercare şi, de ce nu, una dintre calităţile pe care eu le preţuiesc cel mai mult. Mereu mi-am dorit să fiu eu însămi, aşa cum sunt eu, fără să mă prefac că îmi place ceva, fără să adresez complimente gratuite, să spun mereu ce gândesc, să am o opinie, să nu îmi fie frică să fiu judecată de diverşi, să nu îmi doresc să fiu iubită de toţi, pur şi simplu să fiu genul de persoană care este ea însăşi. 

Pot întotdeauna să identific încrederea de sine în alte persoane, dar la mine o observ doar atunci când fluctuează. Pot să glumesc pe seama mea şi am şi eu propriile nesiguranţe – nu am încercat niciodată să le ascund pentru simplul motiv că eu cred ca toţi avem momente când ne simţim bleacs în legătură cu noi. Să nu îţi ascunzi propriile nesiguranţe, să fii capabil să râzi de ele sunt dovezi ale unei siguranţe de sine destul de puternice, cred eu. Nu vedem niciodată cum suntem de fapt, prin urmare nu ar trebui să ezităm în a-i asculta pe alţii (doar cei care ne iubesc cu adevărat) şi să avem încredere în ceea ce spun. Toţi ne simţim nesiguri. Să vorbeşti despre aceste incertitudini şi să le percepi cu doza de umor aferentă îţi vor face viaţa mai uşoară, mult mai uşoară. Aşa cred eu că pot să îmi construiesc încrederea în mine. Chiar şi aşa, încă am momente când îmi doresc să am corpul sau părul sau inteligenţa altei persoane. Ce să spun - #viaţaperfectă. Sunt momente când cred că nu sunt destul de bine îmbrăcată, nu sunt destul de slabă, nu sunt destul de înaltă, nu sunt destul de frumoasă, nu sunt destul de… Suntem atât de proşti câteodată.  Adică… Dacă aceste gânduri nu ţi-au trecut prin cap niciodată sau dacă nu te-ai comparat niciodată cu alţii sau nu ai aberat despre “prea mult” sau “nu destul de”, dă-mi şi mie adresa psihologului tău.  Increderea în tine şi iubirea de tine, oricât de egoist sună, trebuie să le găseşti în tine.  Ideea e să fii doar tu, să îţi cultivi pasiunile, să accepţi şi să încerci să îţi înţelegi incertitudinile şi să nu le laşi să ocupe prea mult spaţiu în viaţa ta. Si mai cred că nu ar trebui să îţi spui ţie lucruri pe care nu ai curajul să le spui celorlalţi. I-ai spune prietenei tale cele mai bune sau persoanei pe care o iubeşti că e grasă sau proastă? Nu cred. Invaţă să te accepţi pe tine, aşa cum eşti! Pentru că, aşa cum ştim toţi, tocmai de aceea ne iubesc ceilalţi oameni!  
 Hugs!
M.