#pupezeleproastemădeprimă…

In ultima vreme am văzut tot felul de #pupeze fără penaj purtând #tricouri cu tot felul de #mesaje. In limba română. Iar purtătoarelor li se par #cool. Probabil pentru că sunt în limba română. Mie mi se pare că aceste pupeze şi găini lobotomizate au nevoie urgent de o altă intervenţie la nivelul creierului devenit aproape invizibil. Le recomand, de asemenea, să poarte în timpul intervenţiei, aşa, să nu îşi piardă din #coolness, tricouri pe care să scrie #suntogâscă sau #nugândesc. Uite-le:

1.      #Nimeni nu îţi poate da ce îţi pot promite eu#. Ei, pe bune? Serios? Inseamnă că nu eşti #parolistă, ma chérie! Tu doar promiţi? Si ne laşi cu buzele umflate? Nu că am avea nevoie de buze umflate, dar na…De ce ar mai vrea cineva ceva de la tine? Nimeni nu vrea promisiuni. Noi vrem #faptenuvorbe! Cum poţi să porţi mesajul ăsta pe #piept? Si cam ce promiţi tu de nu poate nimeni să ne dea? Un #oucolorat? Lasă dragă, că nu eşti deosebită! Eşti doar o #găină invidioasă pe #prepeliţe care îşi plimbă galeş bulinele prin faţa ta, iar tu stai ca o #găină banală şi disperată să atragă atenţia unui #cocoş sau a altor lighioane din #ogradă. Dar cum tu doar promiţi, mă îndoiesc că vei găsi #cocoşelul răbdător şi curios.  #nufigăină! 

2.      #Urâtele mă deprimă#. Urâţenia şi frumuseţea sunt două chestiuni extreme de subiective. Ce te face să crezi că tu, purtătoarea tricoului cu #mesaj, eşti frumoasă? Poate eşti urâtă, soro. Faptul că ai doi pepeni de 10 kile fiecare în loc de sâni sau două lanţuri muntoase în loc de buze nu te transformă în #zâna zânelor, ci într-o #duduie care nu poate să articuleze vreo vorbuliţă, incapabilă să se certe cu #doctorul nepriceput. Oricum, purtând acest #tricou, încerci, în van, să te convingi că eşti o #reuşită. Dar e bine că, totuşi, ai găsit mărimea potrivită la #tricou şi poziţia în care să ţii telefonul ca să surprindă adâncimea decolteului şi imbecilitatea mesajului. Ah! Ai reuşit să surprinzi şi #brand-ul lenjeriei. Uuuu!!! Aaaaa!!! #calvinklein. De parcă nu am şti grupurile de pe FB cu treburi “mai” ieftine.Si nu, nu mor de invidie că tu ai #fakeassets. Eu am #genuineassets. La ambele etaje. Aşa că… #nuficurcă!

3.      #Grasele mă deprimă#. Ihîmmmm….Drăguţ! Un mesaj mai mult decât #delicios. De răutăcios. De-abia aştept să te văd peste vreo câţiva ani, cu ceva mai multe kile pe tine şi atunci mai vorbim despre #fabrici de tricouri cu mesaje tâmpite. De ce eşti #caţă? De ce eşti #rea? De ce porţi #cuvinte care rănesc alte surate de-ale tale? Nu crezi că faci parte şi tu din acelaşi trib? #grase, #slabe, #frumoase, #urâte sunt doar nişte cuvinte #alandala şi #hahaha, folosite de #cocoşei pitici, foarte pitici şi #prostănace. #nufigâscă!

4.      #Blow me#. Acesta este un mesaj de #senzaţie! Adică…BLOW ME! Inseamnă că nu ştii ce înseamnă, fato, dacă porţi aşa ceva pe #piept. Oricum, mi se pare stupid ca şi un tip să poarte un #tricou cu acest #mesaj. Mda... O seară la bere cu amicii care văd doar BLOW ME în faţa ochilor. Iar la final amicii sunt #blownaway! Sau #blownup? Doar întreb. Unde sunt #bărbaţii de altă dată? Unde au dispărut? Pfuuu…poate au fost pulverizaţi de suflul exploziei provocate de atât de mult #blow. #nufiţicurcanifărămărgele. Iar voi, pupezelor, căutaţi pe Google ce înseamnă #blowme sau sunaţi un “prieten”. #deschideochiilarg!

Păsărelelor, eu vă recomand tricouri simple, fără mesaje #găinălike. Dacă vreţi cu tot dinadinsul să fiţi #tagged şi să exprimaţi inexprimabilul, fiţi măcar #lebede sau #flamingo. Că sunt #roz.

M.

Autism...

M-am gândit mult dacă e bine să scriu despre acest subiect, dar mi-l voi asuma. Pentru că trebui să îmi asum. Intr-una din zilele trecute mi-am făcut analizele. In timp ce aşteptam să mi se scoată sânge, auzeam un copil plângând. Si mi s-a făcut şi mai frică decât îmi era. Deşi sunt adult, încă mi-e o frică cumplită de ace, injecţii, vene umflate, analize, rezultate. Si mă gândeam la bietul copil din cealaltă cameră. Nu îl vedeam, dar puteam să aud tânguirea lui dar şi vocile blânde ale unor adulţi. Am întrebat-o pe Doamna Chiana de la Laborator Humanamed (pentru că acolo eram) ce se întâmplă. Mi-a spus că e vorba despre un copilaş cu autism care trebuie să facă nişte injecţii cu Moldamin. Copilul a ajuns acolo, după multe peripeţii pe la tot felul de doctori, pentru testele pe care trebuia să le facă înainte de injecţiile respective. Si nimeni nu îşi asumase să îi facă testele. Nici medicul de familie, niciun centru de permanenţă. Pe motiv că e autist. Si el avea urgent nevoie de injecţia respectivă. Si m-a cuprins revolta din nou. Cum poate fi posibil aşa ceva? Cum? Doar un laborator şi-a putut asuma acest lucru? Doar unul? In secolul XXI! De necrezut!

Sunt tristă, furioasă şi, nu ştiu, nu găsesc cuvântul acela pe care să îl pot folosi şi care să exprime furia şi dorinţa mea de a urla şi a plezni pe cineva tare peste faţă. Nu îl găsesc. In ţara asta în care se vorbeşte despre graţierea celor din închisori, despre tot felul de indivizi, prost crescuţi, imbecili, fără educaţie, nişte foşti studenţi care au terminat facultatea cu 6 (iar azi să fii student de nota 6 înseamnă că eşti prost de bubui)  şi acum au devenit mari politicieni care apar la televizor, despre tot felul de nenorociţi patentaţi care au ajuns să dicteze şi să îmi impună tot felul de aberaţii pe care alţii de-abia aşteaptă să le îmbrăţişeze, în ţara asta eu aud durerea unui copil nevinovat, pe care nu mulţi sunt dornici să îl ajute. In ţara aceasta şi în oraşul acesta nişte oameni nu au vrut să îşi asume durerea unui alt om. Un copilaş frumos, care mi-a zâmbit când a ieşit din cameră, cu doi părinţi minunaţi, care zâmbeau în ciuda tuturor nemerniciilor la care sunt supuşi. De ce? De ce? De ce? Vreau să mă revolt şi să urlu. Pentru copiii care nu au acces la hrană, educaţie, copiii “speciali” care sunt trataţi ca nişte paria ai acestei lumi nebune, copiii despre care lumea nu vrea să vorbească, copiii singuri, abandonaţi, orfani pe care nu îi vrea nimeni. Pentru copiii abandonaţi prin tot felul de spitale, care trăiesc ca nişte animale de care nu îţi pasă. Pentru autişti, canceroşi, “nebunii” minunaţi ai zilelor noastre. Pentru toţi pacienţii care zac în spitale jegoase, urât mirositoare, cu prea puţini doctori cărora să le pese, cu medici de familie leneşi şi aroganţi. Pentru toţi cei care nu au posibilitatea de a plăti să îşi facă analizele, care nu au posibilitatea să consulte un doctor bun, pentru cei care sunt trataţi ca nişte milogi pentru că încearcă să schimbe ceva pentru copiii lor “speciali”, pentru cei care vor merge până în pânzele albe pentru sănătatea copiilor lor, pentru cei care au un cuvânt de spus. Pentru cei deştepţi şi inteligenţi, care nu vor face compromisuri doar pentru a dobândi un statut de tembel într-o lume a tembelilor. Pentru oamenii creativi, pentru oamenii cu imaginaţie, pentru cei neînfricaţi, pentru oamenii frumoşi care ştiu să trăiască frumos fără să ţipe şi fără să ne dovedească la modul urlător în fiecare zi că merită atenţia noastră.

Dar lumea vorbeşte, este vocală, avizată, atotcunoscătoare şi se dă de ceasul morţii când vine vorba de puşcăriaşi, preşedinţi, partide politice, tot felul de analfabeţi ajunşi peste noapte aleşi, Dragnea, Iohannis, Tăriceanu, Kövesi, TV, guvern, închisori, salarii, pensii, amante, neveste, soţi, scandal, lene cât cuprinde, superficialitate cât încape, prostie la cote maxime. Lumea are timp pentru asemenea subiecte “senzaţionale” pentru că e mai comod, mai plăcut, mai delicios şi mai haios. Iar viaţa e mai roz când ai de ce să râzi, nu-i aşa?

M.

Sunt o femeie fenomenală…

Timpul, este, de multe ori, acest iubit neiertător, parşiv, învăluitor dar veşnic prezent şi grăbit. Il simţi cum se grăbeşte, cum vrea să scape, cum inventează scuze, cum se furişează cu zâmbetul lui larg pe faţa nevăzută a eternităţii. Mai demult, mi se părea mai prietenos, mai cald, mai blând, dar acum a devenit un răutăcios, ironic şi lipsit de subtilitate. Dar am învăţat să îl accept, aşa cum e el, un mic mincinos, să-i râd în faţă, şoptindu-i suav că acum mă iubesc mai mult decât mă iubeam. Eu pe mine. Eu şi cu mine. Acum mă cunosc pe mine, îmi cunosc trupul, ştiu ce vreau, ştiu ce nu vreau, ştiu ce îmi place, ştiu ce nu îmi place, ştiu ce pot să accept, ştiu ce nu pot să accept, ştiu cum sunt, dar mai ştiu şi cum pot să fiu.

Sursa: arhiva personala

Stiu cine sunt, ştiu cine nu sunt. Pot să aleg, pot să fac alegeri şi să nu le regret pentru că acum sunt această femeie fenomenală. Nu mai sunt o căprioară speriată. Nu mai trebuie să dovedesc nimic nimănui. Deşi nu mă veţi crede, secretul meu sunt braţele mele, trupul meu, atingerea mea, paşii mei, curbura buzelor mele. Pentru că sunt o femeie. Fenomenal de femeie. Aceasta sunt eu. Secretul meu este focul ochilor mei, albeaţa dinţilor mei, buzele mele roşii, şoaptele mele, bucuria din mersul meu. Sunt sigură că bărbaţii se întreabă ce văd la mine. Incearcă atât de mult, dar nu pot să atingă misterul meu interior. Dacă încerc să le arăt, ei spun că nu pot să vadă. Dar e acolo. Soarele din zâmbetul meu, curbura spatelui meu, graţia mea, tic-tac-ul tocurilor mele, părul meu, palmele mele, nevoia ta de a avea atenţia mea. Pentru că sunt, pur şi simplu, o femeie, fenomenal de femeie. Acum, poate veţi înţelege de ce nu voi sta cu capul plecat, nu voi striga sau voi încerca să demonstrez cu orice preţ că sunt femeie. Nu trebuie să dovedesc sau să vorbesc tare. Sunt eu, doar eu, fenomenal de femeie.

M.

P.S. Ascultaţi-o pe Maya Angelou şi a ei “Phenomenal Woman”.

Tipologii de bărbăţei…

Dude, această postare este un pamflet, dar dacă îţi lipseşte umorul, nu citi! Am scris-o pentru că vreau să te tachinez şi să te înfurii că nu eşti nici pe departe ca Fassbender, Theroux, O’Shea, Hunnam, Skarsgard sau Gosling. Să mai enumăr?

Mă uitam într-una din zilele trecute pe un canal de ştiri românesc şi nu puteam să urmăresc dialogul dintre cei doi: un prezentator şi un jurnalist. Mă enervau amândoi în aceeaşi măsură prin felul lor de a fi, cum arătau şi cum vorbeau. Mai bine spus, se certau. Doi bărbaţi care se certau. Si mi-am dat seama că e destul de comună imaginea. E o reflecţie a unei realităţi zilnice. Bărbaţi certăreţi, bărbaţi care arată rău, bărbaţi care nu se îngrijesc, bărbaţi urâţi. Sorry, guys! Aş vrea să traduc cumva în limba română trebuşoara asta, dar nu prea îmi iese cum vreau eu. Să spun, “Imi pare rău, tipilor?” Nu prea merge. Dar să revin la cei doi. Ei sunt imaginea bărbăţelului contemporan. Al celui îmbrăcat într-un costum prost ales, cu o cravată prost aleasă şi o cămaşă pe măsură. Cravata aia…spânzurată şi care aproape că te zugrumă cu strânsoarea e o poveste de amor eşuată din start. Dacă totuşi vrei să fii cool şi trendy, gândeşte-te mai întâi la locul unde eşti şi după aia trânteşte la gât o cravată roz cu pantere. Ia, dom’le o cravată neagră! Cravatele negre sunt foarte foarte cool! Mai ales când prezinţi ştiri! Nu ştiai? De ce ai persista să porţi o cămaşă de când erai mai slab şi mai tânăr, iar acum nu mai poţi să o închei la ultimul nasture? Aşa gâtul tău pare şi mai gras. Dar eşti prezentator, eşti la TV, eşti mândru, falnic, eşti vedetă, eşti urât! Poftim! Eşti urât şi dezagreabil. Dar, stai liniştit! Nu eşti singurul! Mai sunt o grămadă de bărbăţei care arată la fel ca tine. Urâţi! Ii vezi pe la nunţi, botezuri sau cumetrii pentru că bărbaţii români fug de costume. Ce prostie! Tipii în costume arată delicios! Asta dacă ştiu să aleagă costumul potrivit! Românii fug de costume pentru că nu ştiu să le aleagă. Rari sunt cei care ştiu să le poarte. Se tem că dacă poartă costum arată mai bătrâni (oricum arată mai bătrâni pentru că nu se îngrijesc), mai serioşi (şi ei îşi doresc să fie cool şi “simpatici”) şi…ah, ei trebuie să fie comozi. Dar pe mine m-a întrebat cineva dacă e comod să port tocuri? Ha? O fac pentru mine şi, da, o fac şi pentru voi. Dar voi ce faceţi pentru mine? Purtaţi aceleaşi haine neinspirate şi terne.

Sursa: http://fallontonight.tumblr.com/post/154474496457/jimmy-faces-off-with-michael-fassbender-in-an

Celălalt, un jurnalist, era îmbrăcat în pulover, nearanjat, cu barbă de-aia de 2 zile de beţie cruntă, pungi la ochi, obosit ca după o noapte neagră, îmbătrânit înainte de vreme şi plictisit.  E bine, totuşi, că nu purta trening, uniforma străzii. De ce ai apărea astfel la TV? Ce mesaj poţi să transmiţi prin această ţinută şi atitudine? Că eşti un oropsit? Hmm…Mie nu îmi sugerezi asta. Imi sugerezi că eşti un nespălat. Eu cred că ai nevoie de apă, săpun, pieptăn şi un călcător. Atât! Si poate o cremă de faţă pentru că, dragule, o cremă nu te va transforma în gay…Uuuuu! Ti-e frică, nu-i aşa? Frica pantagruelică de a nu fi confundat cu o “fetiţă” cum le spui tu. Mai bine să arăţi ca un bărbătoi neîngrijit. Rrrrr…tremur. De greaţă.

De ce nu învaţă şi ei de la alţii? Dacă te uiţi, de exemplu, la francezi la emisiunile de ştiri, te îndrăgosteşti. Si chiar dacă vorbesc în contradictoriu, nu se ceartă. Nu ridică vocea. Pe bune, fetelor! De ce arată bărbaţii români cum arată? Ei, hai că vă spun eu de ce! Pentru că româncele închid ochii şi acceptă. Ele sunt cele mai înţelegătoare şi iubitoare partenere.  Adică tu mănânci sălătuţă pentru că trebuie să fii tip top, iar el mănâncă ceafă de porc pentru că îi e foame şi poate să aibă burtică, nu? Tu îţi faci gheruţele, dar el nu îşi îngrijeşte barba zilnic. Tu investeşti în rochiţe, tocuri şi chestiuţe sexy, dar el e îndrăgostit de trening, blugi şi cămăşi cadrilate. Tu eşti ispititoare tot timpul, aşa că el nici nu se mai chinuie să te cucerească pentru că tu eşti o căprioară generoasă şi lipsită de secrete de la prima întâlnire. Si ei staaaaau, se uiiiităăă, leneşi, fără niciun avânt. Si nu ştiu să te cucerească! Bine, poate nici nu au ce cuceri, dar totuşi. Fă ceva, dragă! Mişcă un deget! Nu ştiu, nu mai sta ţeapăn ca un mort care aşteaptă să vină mândra vânătă cu un trandafir între dinţi! Vino tu cu trandafirul sau liliacul între dinţi! Dar când se ceartă! Ca nişte ţaţe patentate! Glumesc! Arată şi se comportă aşa pentru că nu se respectă pe ei, în primul rând, iar în al doilea rând nu îşi respectă îndeajuns soţiile, iubitele, amantele, prietenele, fiicele. Pentru că dacă le-ar respecta ar face totul ca ele să fie mândre de ei. Dar poate că nici ele nu sunt foarte departe. Dar despre ele, cucuietele, într-un episod viitor.

Dragilor, aş vrea să vă spun ceva drăguţ la final, dar aţi înţelege? Mă îndoiesc pentru că, după cum un confrate de-al vostru a afirmat la un moment dat, noi, astea, suntem nişte “pinguini albaştri”. Blue! Blu! Bu! Boo!

M.