Oradea, oraşul meu…

Atât de târziu, dar l-am descoperit. Mi-am descoperit oraşul. Aseară. L-am văzut de sus şi mi s-a părut magic. Tăcut, dar magic. De-acolo de sus, l-am văzut sclipind în noapte şi mi-a părut rău că ne-am certat şi l-am certat de atât de multe ori. El nu m-a certat niciodată…doar eu am fost cea care a strigat şi a ripostat. Dar, la urma urmei, şi îndrăgostiţii se ceartă, nu-i aşa?

Cum îl priveam, aşa… adormit şi totuşi strălucitor, m-am îndrăgostit de el, de luminile lui, de străzile lui, de tăcerea lui. Nu a fost niciodată un gălăgios şi nici nu cred că va fi vreodată. Deşi, de multe ori i-am reproşat că e atât de monoton, aproape mototol în comparaţie cu alte oraşe. Dar poate tocmai acesta este farmecul lui. Dar cel mai mult mi-a plăcut sentimentul că eram acasă, că mă simţeam în siguranţă în îmbrăţişarea lui tăcută, că nimic nu îmi era străin şi, totuşi, parcă totul era nou, o adiere plăcută şi caldă, o luminiţă pe o hartă a cuvintelor spuse şi nespuse. 

Oraşul meu de acasă. Oraşul meu tăcut şi magic. Oraşul meu, de multe ori plictisitor şi debordant de pestriţ, dar …oraşul meu. Si ştiu că este singurul loc pe care îl voi numi acasă chiar dacă s-ar putea să rătăcesc, pierdută dar fascinată de alte locuri magice.

M.

Opiniomanele de la TV…

Nu înţeleg de ce se agită iar lumea din cauza declaraţiilor Oliviei Steer cu privire la homosexualitate. Ea a mai făcut nişte declaraţii exaggerate şi belicoase cu privire la vaccinuri, doctori şi alte subiecte arzătoare ale unei Românii care figurează cică în clasamentul ţărilor dezvoltate. Din nou…nu pricep de ce ar trebui să acord importanţă celor spuse de nişte vedetuţe de la TV (pe lângă ea mai e şi zâna Mihaela Rădulescu, un alt formator fantastic cu un stil de viaţă mai mult decât sănătos) care doar prezintă nişte emisiuni realizate de alţii. Sunt doar nişte fătuci pe care le-a înzestrat natura cu nişte nuri, şi care au reuşit să pună mâna pe vreun bucureştean mai cunoscut sau nu. Care, din iubire, le-a asigurat o carieră pe sticlă. Si ajungând în atenţia publică, ce şi-au spus ele? Ia să îmi exprim eu părerile cu privire la tot ce mişcă sau tot ce e controversat! Bineînţeles, ce alte subiecte mai controversate există decât homosexualitatea, vaccinurile, stilul de viaţă sănătos. Astea pe lângă felul în care se îmbracă Prima Doamnă a ţării. Dar despre ea, în alt episod.

Nu mă interesează deloc ce declară mai sus numita starletă. Pentru că nu e formator de opinie, pentru că am această opţiune de a nu o urmări, de a nu o asculta şi de a nu-mi păsa de uimitoarele ei declaraţii. Fiecare avem aceste opţiuni. Eu nu pot să te sfătuiesc să îţi vaccinezi sau să nu îţi vaccinezi copilul. Fiecare face ce crede de cuviinţă. Este responsabilitatea acelui părinte de a alege, iar alegerea nu este uşoară. Chiar deloc. Pentru că eu nu sunt specialist, nu am cunoştinţe în domeniul respectiv şi nu îmi permit să declar  că este greşit sau corect ce alegi tu. Tot ce pot să face este să nu te judec, să citesc, să mă informez şi să iau decizia care cred eu că este bună. Pentru mine. Si să pot să trăiesc cu această decizie toată viaţa. Oamenii sunt unici. Fiecare corp reacţionează diferit la stimuli diferiţi. La fel cum şi rujul de pe buzele mele are altă culoare pe buzele altei fete. 

Olivia este vegană. Foarte frumos şi aplaudabil (nu o codamn deoarece am înţeles că alegerea ei rezidă în faptul că sora ei a murit de o boală groaznică), dar din nou, am această opţiune de a consuma cărniţă şi să nu mă dau de ceasul morţii că fata cu voce diafană de la televizor şi un stil de viaţă mai mult decât epurat mă îndeamnă să trăiesc sănătos. Este opţiunea ei, dar am şi eu opţiunea mea de a alege să nu urmez reţeta produsului pe care tocmai l-a pregătit în bucătăria ei bio. Deşi am citit o carte “Diet Wise” în care se spune că alimentele toxice sunt foarte comune dar şi că oamenii sunt diferiţi, iar ce e bun pentru unii provoacă rău altora. Există oameni cărora portocalele le fac rău.

Aşa că, chill! Toţi!

Vă salut în toate “culorile pământului”.

M.

P.S. Andi Moisescu, uite, eu sunt un dezastru ambulant în bucătărie, dar pentru tine aş face niste eforturi şi aş găti o fripturică delicioasă, după aia am face şi un copil, l-am vaccina şi dacă devine homosexual…asta e. Ce zici?

O veşnic întârziată…

Întârziaţii sunt groaznici. Ştiu…nu e plăcut deloc. Nu e politicos deloc. Nu e drăguţ deloc. Dar asta sunt eu…o întârziată veşnică. Este “calitatea” care îmi displace cel mai mult la mine. Dacă sufăr de ceva, se numeşte “întârzială cronică”. Nu reuşesc să ajung la timp niciodată. Dar niciodată.Cât de enervant poate fi pentru cei care mă aşteaptă? Stiu foarte bine! Alia, te înţeleg. Dar mă înţeleg şi pe mine, ştii? Eu, cea care te face să aştepţi mereu, sunt o optimistă fundamentală de felul meu pentru că eu “cred” că pot să fac mai multe lucruri deodată într-o perioadă de timp limitată:  mă machiez vorbind la telefon sau scriind mesaje, mă îmbrac în timp ce îmi fac părul, mă spăl pe dinţi şi în acelaşi timp probez pantofi în oglindă, mă rujez sau vorbesc la telefon în timp ce conduc (sper că nimeni din forţele de ordine nu citeşte, dar trebuie să mă înţeleagă că nu am timp, pur şi simplu...aha), scriu dar şi butonez .

 

Sursa: http://157ofgemma.tumblr.com/post/125943418344/lying-about-how-late-youre-gonna-bei-do-it-all

 Asta sunt eu… o grăbită care întârzie mereu. Alerg mereu, dar nu ajung la timp, nu am stare, mă plictisesc să stau, nu ştiu să mă plimb, ci merg “în ritm vioi” aş spune eu. Soră-mea i-ar spune “trap”. Si chiar a spus-o. Mda…Dar o înţeleg pentru că ei îi place să se plimbe, pe când mie îmi place să fug. Mereu. Să fiu pe fugă şi să mă agit. Am încercat să găsesc o soluţie, am citit tot felul de articole, dar în van… Mi-a plăcut unul foarte tare. Cică oamenilor care întârzie le place să se oprească să admire rozele, nu se agită pentru lucrurile mărunte, se concentrează asupra aspectelor importante şi văd viitorul ca fiind plin de posibilităţi infinite! Vise! Nu mă opresc niciodată să admir rozele pentru că mie îmi plac păpădiile, chestiuţele de detaliu şi cele mai mărunte lucruri îmi dau bătăi de cap, aspectele importante aproape că îmi induc o stare de panică iar “viitorul” cu “posibilităţi infinite” este destul de “finit” când văd că se apropie ora la care eu ar trebui să fiu în taxi, dar eu caut cu disperare o altă pereche de pantofi pentru că tocmai am descoperit că nu mai îmi plac cei pe care îi am déjà în picioare. Şi nu îi găsesc…Atunci să nu cred că tot universul complotează împotriva mea? Tocmai acum nu găsesc pantofii pe care îi doresc!  

Dar eu rămân o optimistă, în ciuda aspectelor enumerate mai sus…şi sper că într-o zi voi ajunge la timp. Măcar o dată! De dragul ironiei …

M.

P.S. Alia, l-am scris pentru tine. Dar ştii că…better late than ugly

Fata şi feţele…

Zilele trecute o vrăbiuţă cucuiată mi-a trimis un articol care aproape că m-a lovit în moalele capului. Il simt şi acum ca sabia lui Damocles pendulând periculos deasupra capului meu. Pentru că am descoperit nişte adevăruri triste despre mine şi despre alţii. Tot felul de lucruri pe care le-am negat, le neg şi pe care aş vrea să nu le mai ascund acolo unde nimeni nu poate pătrunde, în mintea mea. Mintea mea care îmi joacă tot felul de feste, care lucrează harnică şi neobosită, gândeşte fără încetare, obositoare şi nemernică, de mai multe ori, crudă şi periculoasă, agasantă şi înşelătoare, nestatornică şi necredincioasă. Am avut un sentiment ciudat să realizez că tristeţea mă face întotdeauna mai bună, că totul în viaţă este temporar şi că anumite persoane care au intrat în viaţa mea nu au însemnat atât de mult încât să fiu aproape paralizată de plecarea lor. 

 Copyright: Delia Tirla #broken

Dar m-am simţit atât de eliberată citind că mulţi dintre “acei” şi “acele” din viaţa mea au fost doar nişte feţe, chiar dacă unice în felul lor. Dar au fost şi sunt doar nişte feţe care se schimbă, mereu şi mereu, care spun aceleaşi lucruri, care se mişcă ca toţi ceilalţi aşa că locul lor nu era aici, cu mine. De fapt, prezenţa lor este sau a fost atât de trecătoare încât, deşi simt cum amintirea lor este din ce în ce mai estompată, nu prea mai îmi pasă. Poate nu ar trebui să îmi pese deloc. Si deşi tristeţea şi dezamăgirea au pus stăpânire pe tot ce a fost frumos la feţele acelea, mi-am dat seama că nu au fost atât de frumoase, nu fizic…altfel.. încât să nu le pot înlocui.  Sunt tristă când spun aceste lucruri, dar poate este cea mai bună terapie: să învăţ să renunţ, să îi/le las să plece, să merg mai departe (“to move on” cum mi-a spus-o cineva la un moment dat, iar eu am considerat că este cea mai crudă replică), să nu mai tresar şi să nu  îmi mai pese. Atât. Iar la urma urmei, e o utopie să cred că atât de mulţi  mă plac sau mă iubesc. O gogoaşă umflată peste măsură! Mă plac şi mă iubesc doar cei care îmi spun verde în faţă ce cred despre mine, cei care nu mă mint, cei care atunci când mă strâng în braţe eu simt că lumea s-a oprit, cei care nu vor cere de la mine mai mult decât pot ei oferi. Si gata. Pentru că nu mai vreau să învârtă nimeni cheiţa mea. Pentru că fata vrea să funcţioneze cum trebuie şi să nu se mai “defecteze”.

M.

La mulţi ani, mama!

Mama, azi e ziua ta. Stiu că acum eşti foarte emoţionată când citeşti, dar eu vreau să pufneşti în râs, să fii fericită şi, azi, să pluteşti ca o păpădie drăguţă printre florile tale, purtată de vânticelul din mai. Mama, tu eşti raza mea de soare şi stropul meu de ploaie.

Mama, studenta in Delta Dunarii

Mama, am citit undeva că o femeie atunci când devine mamă nu mai e niciodată singură în gândurile ei şi mi s-a părut unul dintre cele mai frumoase lucruri. Si atunci am înţeles toate grijile şi neliniştile tale legate de mine şi Alia. Toate angoasele şi toate dorinţele tale. Mama, te iubesc pentru că eşti mama mea. Mama, te iubesc pentru că îţi faci griji şi eu mă simt în siguranţă ştiind că sunt mereu în gândurile tale. Te iubesc pentru că eşti atât de răbdătoare cu noi, atât de bună şi caldă, atât de iubitoare şi generoasă. Mama, te iubesc pentru că m-ai învăţat pe mine şi pe Alia să fim generoase, drăguţe, zâmbitoare, ambiţioase, bătăioase şi diferite. Te iubesc pentru toate rochiţele pe care ni le-ai făcut, mie şi Aliei, pentru tricourile pe care le-ai colorat doar pentru a fi un pic altfel. Si nu am nicio problemă să recunosc că mi-a plăcut mereu şi îmi place să fiu altfel. Te iubesc pentru toate rochiile tale vaporoase pe care le-am încercat în secret, pentru toţi pantofii cu toc înaaaalt şi pentru toate rujurile. Mama, te iubesc pe tine şi pe tata pentru că mi-aţi dat-o pe Alia, sora mea. Mama, te iubesc pentru că eşti şi vei fi mereu aici. Mama, te iubesc pentru că eşti MAMA MEA! Si nimeni, niciodată nu mi te poate lua. Te iubesc, mama!

La mulţi ani!

Mira

Psss…pisi, dă-te încolo!

M-am gândit mult dacă e bine să scriu ce urmează să scriu. Pentru că nu cred că ar trebui să folosesc cuvinte precum “urât” sau “greţos” sau “bleacs”, dar …este 2 mai. A trecut 1 Mai, au trecut sărbătorile şi asta e… Iar eu nu am firmă să îmi fie frică că îmi pierd clienţii, nu mă interesează deloc să mă placă toţi, butoanele “unfollow” si "unfriend" sunt tot acolo, iar ceea ce voi scrie va fi citit (probabil) doar de cei care ştiu să folosească cratimele, îl adaugă şi pe cel de-al doilea “i” la “fi fericit”, nu fac bot şi nu pozează. Stiu, mă repet, am mai scris despre lucrurile acestea, despre inerţia serilor de vineri şi sâmbătă în oraş. Mi se pare fascinant să urmăresc pozele postate după cele două seri fatidice. E un spectacol interesant şi über sofisticat la care nu trebuie să cumpăr bilet. Din păcate, a devenit gratuit cam peste tot. Uitându-mă la pozele respective, am sentimentul ciudat că indivizii şi individele acelea arată de parcă au luat trenul (ciuuuu ciuuuu), după aceea s-au urcat în tramvai până în centru şi apoi şi-au făcut loc cu coatele într-un birt/pub/club. Cum se întorc acasă nu mă mai interesează. 

Cum se poate să arate lumea atât de ieftin? Si aici nu mă refer la preţurile hainelor de pe ei. Ti se face frică uitându-te la anumite feţe pentru că arată ca nişte evadaţi, căutaţi de 10 câini şi 500 de poliţişti. Pe bune! Ce feţe! Da, măi, pisi, ce feţe! Parcă am fi în nu ştiu ce cartier periculos din Detroit, cu toată rasta şi gang bangul care respiră din poze. Mâinile acelea de brontozaur renăscut din cenuşă, tatuaje cu mesaje de neînţeles pentru purtători, mijlocelul motanilor zugrumat de o curea, chinuindu-se să respire de sub burtă, dinozauri mioritici care nu au auzit de un alt sport decât de tras de fiare (suntem în epoca fierului şi eu nu ştiu??), fătuţe pisicuţe cu tot felul de chiloţei urlând după libertate printre cute de cărniţă şi tot felul de specimene de la zoo dar care sunt fericite pentru că nu stau în cuşti. Eu i-aş pune în cuşti. Zău, măi pisi! Specia aceasta (pentru că este vorba de o specie) poate fi întâlnită cam peste tot, dar eu vorbesc despre un local pe care îl credeam mai acătării şi care era destul de cool acum ceva vreme…dar, na…lucrurile se schimbă…din rău în mai rău până la foarte rău. Până nu demult, era destul de uşor să îi eviţi. Pur şi simplu nu călcam în anumite locuri frecventate de aceşti T-Rex şi T-Rexuţe ai lumii “cool”. Dar acum a devenit imposibil. Sunt peste tot, îşi bagă codiţa peste tot şi, uite aşa au pus stăpânire pe toată viaţa de noapte din pantagruelicul oraş. La naiba…nu mai am scăpare. Trebuie să mă reinventez. Eu sunt prea simplă şi alb negru. Si, pisi, tu mă poţi ajuta. Trebuie să investesc într-o rochiţă scurtă scurtă din piele, o geantă fake Chanel, să îmi pun meşe şi să dau din cap ca un căţel, să îmi defrişez sprâncenele şi să trag două linii în locul lor şi să îmi schimb decolteul cu un XXXXL, să dau galeş din gene, să mă unduiesc de 100 de ori până la baia din local având grijă să calc nişte bipezi pe degete cu tocuşoarele, să pozez cu botul ţuguiat, să nu îmi arăt dinţii ci doar buzişoarele şi să tac. Asta e: să tac! Să torc încetişor şi să miaun. Miaow! Ah…am uitat. Obligatoriu trebuie să îmi trag un partener (iubit nu se poartă) căruia îi plac tricourile cu print animalier: porc, elefant cu o trompă cât furtunul de la pompieri (aha), cu un decolteu penibil în încercarea cumplită de a-şi dovedi virilitatea pe un metru pătrat, cu pantalonaşi mai strâmţi decât colanţii mei şi care are în buzunarul de la spate o…nu, nu e o supriză pentru mine…Are o oglinjoară să vadă cât e de frumos! Oglindă oglinjoară, cine e cel mai frumos din ţară? Tu, dragule! Cotoi, ce eşti!

Glumesc. Sunt doar roasă de invidie. Pe oglinda lui, pisi!

Vă doresc un 2 mai acrişor, aşa ca mine.

M

-