Blogger Widgets

duminică, 31 ianuarie 2016

De ce nu scriu...



Iubesc limbile străine. Fac parte din viaţa mea, din profesia mea. Cred cu tărie că cei care vorbesc mai multe limbi străine sunt mai inteligenţi, iar cunoaşterea a cel puţin unei limbi străine este o condiţie sine qua non pentru existenţa noastră ca fiinţe sociale.  Indiferent că ne place sau nu, supravieţuim datorită celorlaţi, comunicării cu ceilalţi.

Am fost întrebată la un moment dat de ce nu scriu în limba engleză. Pentru că nu simt nimic din ceea ce simt în limba mea maternă. Pentru că nu face parte din ADN-ul meu ereditar. Limba română. Mă exprim cu o anumită lejeritate în alte limbi, dar nu simt puterea, adâncimea, alunecarea, sfâşierea, tristeţea sau iubirea cuvintelor din limba mea. Poate pentru că nu am învăţat să îmi leg şireturile, nu am învăţat să merg pe bicicletă sau să mă dau în leagăn în altă limbă. Pentru că nu am iubit, nu mi-a fost foame, nu m-am certat, nu m-am jucat în altă limbă. Nu am spus “mama” sau “tata” în altă limbă. Am prieteni care trăiesc în alte ţări, coabitează cu limbile ţărilor respective. Nu ştiu cum este. Cred că în timp se pierd amintiri încrustate în cuvintele limbii tale, se uită nuanţe, dar nu cred că uiţi cuvinte. Poţi uita limba maternă? Nu ştiu. Nu cred. Simt că, într-o altă limbă decât a ta, cuvintele îşi pierd puterea evocatoare, suflul, tăria, sensibilitatea. In cazul meu, limba engleză este, în afara profesiei mele, doar un paravan al sarcasmului, tristeţii, ironiei, veseliei de scurtă durată. Este o jucărie “utilă” când nu am chef să fiu politicoasă, ironică sau subtilă în limba mea. Este prezentă în viaţa mea, în fiecare zi, dar cuvintele ei sunt doar nişte picături de ploaie care se usucă repede, sunt fulgi care cad, cad peste mine, prezenţi şi utili, dar reci. Cuvintele limbii mele, calde şi confortabile, atât de familiare şi, totuşi, atât de surprinzătoare.

De aceea nu scriu în altă limbă.

M.

miercuri, 27 ianuarie 2016

Romanul unei adolescente mioape...



Nu purtam ochelari în adolescenţă. Nu aveam nevoie. Dar tind să cred că am fost o mioapă patentată dacă e să compar adolescenţa mea cu cea a adolescenţilor de azi. Poate că ar trebui să încep cu un citat din cartea mea favorită din toate timpurile – De veghe în lanul de secară – “Mothers are all slightly insane”, dar aş fi nedreaptă, probabil. Poate că nu ar trebui să învinovăţesc pe nimeni sau poate că ar trebui să mă gândesc că şi eu, şi tu, şi noi avem o vină.

Stăteam ieri la o coadă iar în faţa mea erau două fete, de vreo 14-15 ani, drăguţele, machiate, aşa…nişte silfide adolescentine, cu aparat dentar, coşuri, ruj şi gheruţe false. Roz. Gheruţele. Aparatul dentar (doar una dintre ele purta) era şi acesta roz. A fost una dintre cele mai interesante experienţe din viaţa mea. Neplăcut de interesante. Recunosc că nu e frumos să tragi cu urechea, dar era imposbil să nu aud despre ce vorbeau. In primul rând vorbeau tare, să fie auzite. Dar ce m-a făcut să roşesc, virginal de-a dreptul, a fost limbajul celor două dinţoase. Nu mai roşesc de  mult la nimic, dar ieri…a fost o zi absolut revelatoare şi a contribuit la “îmbogăţirea” involuntară a bagajului meu de vulgaritate şi prost gust. Oh, cuvintele acelea care ieşeau din gurile unor copii la urma urmei, le transformau în nişte hăuri negre, urâte, oribile, greţoase, vulgare şi neruşinate. Fetele acelea erau respingătoare. Oare asta înseamnă să fii un adolescent cool azi? Să înjuri mai abitir decât birjarii şi să vorbeşti pe şleau despre sex, agăţat, băute, trase şi fumate?

Dragă adolescentule, vreau să îmi explici de ce eşti atât de furios, oh, atât de furios, frustrat, bătăuş, aprig, agresiv, vulgar, urât, urâţit, îmbătrânit înainte de vreme, nerăbdător, rău, piţiponcărit, prost crescut, poleit într-o normalitate falsă. Vreau să îmi explici de ce o simplă atingere duce la o bătaie cruntă, de ce eşti atât de disperat să fii cool în accepţiunea cea mai banală a cuvântului, de ce îţi doreşti atât de mult să fii popular, iubit şi invidiat de restul gloatei, de ce este atât de important pentru tine să ieşi din anonimat. Ce înseamnă să ai prieteni? Să fii înconjurat de vreo 20 de amărâţi cărora le este frică de tine, de pumnii tăi sau de gura ta mare? Ce înseamnă să fii adolescent azi? Să fii obraznic, prost crescut, tupeist, gălăgios, neatent, superficial? Dacă l-ai citi pe Sallinger, cel care a scris carte menţionată mai sus, ai descoperi că personajul principal, Holden Caulfied este un adolescent, ca şi tine, rebel şi neînţeles, dar el este delicios. Tu eşti atât de furios. De unde atâta furie? De unde atât de multă supărare, nemulţumire, durere la vârsta ta?  Nu te înţeleg! Unde ai văzut atât de multă violenţă, atât de multă agresivitate şi vulgaritate? Nu înţeleg de ce este o ruşine să îţi placă să înveţi. Nu înţeleg de ce nu eşti cool dacă vorbeşti decent. Nu frumos. Poate e un efort prea mare să spui “te rog”, “mulţumesc” sau să saluţi. Decent doar. Stii, Holden Caulfield folosea destul de des “fuck”, dar tu foloseşti toată gama pestriţă cu pu, pi şi f, prea mult şi fără sens. De ce eşti cool doar când vomiţi pe stradă, în faţa vreunui birt galben, umbros sau sclipitor? De ce crezi că eşti atrăgătoare când arăţi la 14 ani ca o “babă” de 30 (pentru că tu le numeşti babe pe cele peste 25 de ani)? Nu e de-ajuns că vârsta loveşte puternic (coşurile, mustaţa aia oribilă, vocile în schimbare, părul care creşte anapoda), mai contribui şi tu la urâţirea speciei? Nu pot să pricep. Si e trist, în cele din urmă. Pentru că sunteţi de fapt nişte suflete îmbătrânite, nişte tineri plictisiţi şi plictisitori, trişti voi înşivă. Iar mie mi se pare cutremurător să fii atât de trist la o vârstă atât de fragedă. Si ceea ce este şi mai trist e faptul că mă gândesc că dacă aş avea copii ca aceştia, aş fi o mamă nebună de-a dreptul şi nu doar “slightly”.

M.

vineri, 22 ianuarie 2016

Dar tu adori iarna…



Chiar aşa! De ce nu ai iubi-o de-a binelea? De ce nu ţi-ar place să te trezeşti mai devreme, să pleci de acasă rapid şi să nu te mai învârţi de colo colo, să nu te întorci de trei ori că ai uitat cheia de la maşină, cheia de la birou sau poate ai uitat să scoţi din priză aparatul pentru păr? Tu, prinţesa întârzielilor (Madi, te încoronez regina întârziaţilor)! De ce nu ţi-ar place să curăţi maşina când ninge? Nu doar geamul din faţă, ci toată maşina! Cea care nu ar renunţa la mănuşile fără degete pentru nimic în lume, de ce şi-ar pune mănuşi de iarnă şi nu doar fandoselile fără degete doar ca să cureţe nişte fulgi de pe capota maşinii? Numai că fulgii sunt cam îngheţaţi şi la un moment dat, prinţesa gheţii începe să aibă flashuri cu degete degerate (devenind şi prinţesa aliteraţiilor cu această ocazie iernatică) care capătă o culoare prea nepământeană şi după aceea…mai bine ne oprim aici pentru că ea preferă culoarea neagră doar pe unghiuţe. Dar tu adori iarna! Când doi prinţi, pe jos şi nu călare că nu mai e de bonton, te întreabă dacă ai nevoie de ajutor la curăţatul maşinii (dah), dar o rafală de vânt îţi trânteşte toată zăpada pe faţa şi îţi cade şi căciula pe ochi, ajungi să iubeşti iarna cu disperare. Iar când te uiţi în oglinda retrovizoare te sperii: la tine tocmai se uită “mireasa moartă” a lui Burton! Dar iarna e o minune! Si ţine morţiş să îţi aducă aminte că într-o viaţă anterioară ai fost o regină, nu o prinţesă, o regină Zulu sadea, într-un trib din Africa. De ce? Pentru că părul tău devine creţ, mai creţ, tot mai creţ datorită fulgilor care se aştern ca un covor pe zulufii tăi. Ai vrea tu să sune poetic şi hibernal… sună doar creţ. Nu poţi să îţi ascunzi toată pleata sub căciulă pentru că nu vrei să fii nicio “cântăreaţă cheală”. Cum să nu iubeşti iarna? Când îţi dai seama că nu ai fost atentă deloc la explicaţiile pe care le primeşti în fiecare an: “Foloseşte frâna de motor!”  şi nu te poţi “abţine” să nu frânezi brusc şi să te dai un pic cu patinele, ajungi să vrei să trăieşti la Polul Nord! Dar după aceea îţi spui că la noi ninge vreo patru zile pe an aşa că nu are rost să îţi încarci memoria cu asemenea detalii lipsite de importanţă. Când pe la ora 2 p.m. totul este fleaşcă iar unul, tot un prinţ, dar de data aceasta călare pe un balaur alb, trece cu viteză pe lângă tine, împroşcând în stânga şi în dreapta nu flăcări ci zăpadă amestecată cu noroi, vrei să ai o sabie să îi spargi roţile. Nu doar o roată. Pe toate patru. Sau măcar o cheie cu care să scrijeleşti pielea balaurului. Iar când te uiţi în oglindă din nou (de, eşti o femeie la volan), vezi nişte pete negre pe nas (zăpada noroioasă despre care vorbeam) şi te întrebi de ce o fi zâmbit ciudat doamna care vinde la Leon.Tu te gândeai că e probabil din cauza veşnicelor frunze pe care le cumperi, dar nuuuu…arătai, de fapt, ca Baba Cloanţa şi o fi crezut că ţi-au crescut trei negi pe nas! Dar tu adori iarna! Chiar aşa!

Vă îmbrăţişez printre fulgi…reci. Doar e iarnă!

M.

duminică, 17 ianuarie 2016

Fata, căpcăunul, elfii şi parcarea…




Personajele acestei povestiri sunt două: o fată şi un căpcăun adică un şofer mustăcios de la o firmă de butelii. Personaje secundare: doi elfi contemporani. Locul acţiunii: parcarea din spatele unui bloc.

Intr-o zi, fata trebuia să ridice un pacheţel de la poştă şi aşa a ajuns să parcheze în parcarea din spatele unui bloc. Fata, o fricoasă, a parcat corect, într-un loc de parcare şi s-a dus să îşi ridice pacheţelul. Dar când s-a întors, de maşina ei era lipită o Dacie din secolul trecut, plină de butelii. Căpcăunul care conducea tărăboanţa parcase pe două locuri, iar spatele căruţei era lipit de colţul maşinii fetei. Fata s-a urcat în maşină si a încercat să iasă dar nu a reuşit. Atunci l-a claxonat pe căpcăun care a devenit ameninţător. Fata s-a dat jos din maşină şi l–a rugat frumos să îşi mute tărăboanţa un pic mai încolo dar el, fiind un căpcăun rău, i-a spus : “Cum ai băgat-o, aşa să o scoţi!” Au! Si a refuzat să mişte un deget. Si iată-i pe cei doi, fata şi căpcăunul, stând ca doi prostănaci, în faţa celor două căruţe. Ceva mai încolo, doi elfi, cu nişte sprâncene subţirele şi mânuţe delicate râdeau de mama focului, ţinându-se cu degeţelele de nădragii slim, prea slim pentru picioarele lor groase/grase (nu are importanţă). De cine râdeau ei? De fată, bineînţeles. De cine altcineva? In tot acest timp căpcăunul mustăcios o ţinea într-o bombăneală despre femeile la volan şi cum îşi iau ele carnetele de conducere. Fata se uita la el mirată, neştiind prea bine ce să îi răspundă. Dar a înţeles că are de-a face cu Homo neanderthalensis din care a rămas doar mustaţa şi şi-a spus că de data aceasta ar fi mai înţelept să tacă. Ea care nu prea tace, a tăcut. Dar ce şi-a spus fata în gând? Vă arăt eu vouă, sclifosiţilor!  Si a scos maşina. S-a chinuit, a transpirat, a invocat nişte zeităţi, dar a scos maşina. In râsetele “corecte” ale zglobiilor şi zâmbetele mustăcioase ale sălbaticului. Si deşi este bine crescută şi politicoasă, de data aceasta, nu s-a sfiit să le arate celor trei încuiaţi un deget. Tocmai fusese la manichiură şi unghiuţa ei era drăguţă şi sclipitoare, “corectă” cum ar spune ei, dovedindu-le celor trei misogini mârlani că ea nu este plictisitoare şi nici plictisită niciodată. Si a încălecat pe-o şa şi a plecat.

Dar eu am nişte nelămuriri. Femeile la volan sunt nişte imbecile?  Nu cred. Nu cred că numărul nostru depăşeşte numărul imbecililor din cealaltă tabără. De ce ei au dreptul să parcheze pe două locuri? Doar pentru că sunt nişte bipezi mai păroşi decât noi? De ce cred că noi primim carnetele de conducere doar dând din gene? Dacă aceasta este percepţia generală, m-aş gândi mai bine înainte să afirm aceste lucruri. Oare cine e sensibil la datul din gene? Nu sunt ei, dragii de ei? De ce sunt misogini şi împart lumea în două tabere: femei şi bărbaţi? Ah, pardon: bărbaţi şi femei. Nu ar trebui să fim o singură tabără, noi, oamenii? De ce trebuie să aducă în discuţie expresia über uzitată “femeile la volan? Evrika! Femeile au condus, conduc şi vor conduce şi de acum încolo. Cam “peste tot”. Nu a fost cumva o ea, o căţea, Laika, prima fiinţă care a zburat în spaţiu? Dar ei, ca nişte băieţei ai unor mămici care i-au crescut prost, heşteg păbarosăneală, se tem că vor deveni şi mai confuzi în ceea ce priveşte propria masculinitate dacă vor accepta ideea că femeile chiar se descurcă. Cum pot ele, dar se descurcă în cele din urmă.
Dar ce m-a deranjat cel mai tare a fost faptul că cei doi zglobii care au asistat la scena de mai sus, râdeau indiferenţi. Indiferenţa ucide, nu-i aşa?

Vă salut “corect”.

M.